SCURT ISTORIC

Primele atestări privind Poliţia Română datează din vremea lui Neagoe Basarab sau a lui Mihai Viteazu (crearea instituţiei agiei), continuă cu domnia lui Mihai Sutzu (organizarea pazei Capitalei, emiterea primelor acte de identitate şi reglementarea portului armelor) iar din 1806, organele de pază şi ordine din Capitală primesc denumirea generică de POLIŢIE.

In 1821, Tudor Vladimirescu acorda scutiri de taxe şi impozite celor însărcinaţi să menţină ordinea publică şi să apere proprietatea cetăţenilor, iar în 1831, prin Regulamentele organice, atribuţiile poliţiei sunt extinse. În timpul Revoluţiei de la 1848 are loc reorganizarea poliţiei, prin apariţia instituţiei şefului poliţiei Capitalei căruia i se subordonează Guardia municipală.

La 9 iunie 1850, domnitorul Ghica Vodă emite “Cronica poliţienească” prin care, în cele 158 de articole, erau reglementate sarcinile “înaltei poliţii” şi "obişnuitei poliţii”, ceea ce a constituit momentul creării primei structuri centrale cu atribuţii în organizarea şi coordonarea activităţilor poliţieneşti.

Începând cu Legea de organizare a poliţiei a lui Alexandru Ioan Cuza (4 noiembrie 1860), urmată de Legea lui Vasile Lascăr (1 aprilie 1903) şi de Legea pentru organizarea poliţiei generale a statului (8 iulie 1929), competenţele organelor de poliţie sunt extinse, iar raporturile cu celelalte structuri ale statului mult mai bine reglementate.

Prin Decretul nr. 25 din 23 ianuarie 1949 se înfiinţează Miliţia, apoi, prin Decretul - Lege nr. 2/27 decembrie 1989 se reînfiinţează Poliţia Română ale cărei competenţe vor fi reglementate, ulterior, prin Legea nr. 26 din 18 mai 1994 şi prin Legea 218 din 23 aprilie 2002.

Din 1990, Poliţia Română a cunoscut mai multe etape de transformări menite să asigure siguranţa persoanelor, a colectivităţilor, drepturilor legitime ale cetăţenilor, precum şi a altor drepturi prevăzute în acte internaţionale la care România este parte.